Payton Pritchard a avut cel mai bun randament eficient la șuturi din izolare dintre toți jucătorii din NBA în sezonul trecut, cu 58,6%, dar el pornește de pe banca Celticilor. Un jucător de 1,85 m care reușește așa ceva pare o contradicție, și tocmai asta îl face special.
Pritchard stă pe banca Celticilor când simte o atingere pe umăr. Este sfârșitul lui aprilie, iar în Meciul 3 din primul tur al playoff-ului mai rămâne puțin timp. Boston conduce cu 103-98 și are aproape în mână o victorie în deplasare la Philadelphia. Echipa din Boston a învins mereu pe Sixers în playoff, de fiecare dată când s-au întâlnit în ultimii 44 de ani, iar Pritchard tocmai a reușit cinci șuturi de la trei puncte în seara aceea.
Se întoarce și vede un bărbat mai scund decât el, lucru rar pentru Pritchard pe terenurile NBA. Poartă totul negru: geacă de piele, tricou negru și șapcă neagră. Peste această pânză neagră strălucește un colier cu cifra romană III, care sclipește sub luminile arenei. Și atunci…
„Of, na…”, gândește Pritchard. „Ăsta e…”
Allen Iverson îl privește și îi spune: „Ești cel mai cool băiat alb pe care l-am văzut vreodată.”
Pritchard a fost cool și în sezonul trecut. Nimeni din ligă nu a avut un randament mai bun la izolări decât el. Nici Nikola Jokic (57,1%), nici Shai Gilgeous-Alexander (56,4%), nici Luka Doncic (55,8%) nu au fost mai eficienți. La jumătatea sezonului 2025-26, Pritchard făcea 1,30 puncte pe posesie de izolare (minimum 100 de posesii), conform Stat Defender. Dacă ar fi menținut ritmul, ar fi fost cea mai bună cifră a unui jucător din ultimul deceniu. În a doua parte a sezonului, ritmul a scăzut, dar potrivit NBA.com, cele 1,11 puncte pe posesie pe întregul sezon l-au plasat pe locul trei în ligă, în spatele lui Doncic și al lui SGA.
Este cel mai neașteptat rege al izolărilor din NBA. Așa că nu surprinde că, în fața lui Iverson, patronul sfinților izolărilor de statură mică, primul gând al lui Pritchard este: „Acesta este AI.”
Al doilea gând: „Trebuie să mă aprind. Acum trebuie să înnebunesc.”
Celticii jucau cu emoțiile Sixers în ultimul sfert, lăsându-i să se apropie în finalul meciului, când diferența a fost de trei puncte, apoi de unu, apoi de doi. Cu puțin peste un minut rămas, Pritchard hotărăște să le frângă moralul. Trage un șut de la 26 de picioare, în picioare, chiar când sună sirena.
„E UN UCIGAȘ”, strigă comentatorul Eric Collins în transmisiune.
Pritchard și-a păstrat cea mai mare parte a focurilor de artificii pentru Meciul 4, două zile mai târziu. A reușit un șut de trei puncte cu un picior, de la buzzer, la finalul primului sfert. A dus Bostonul în prima repriză, cu 18 puncte, cât au marcat cei cinci de start la un loc, 24. Și a încheiat meciul cu 32 de puncte, cel mai bun scor al carierei sale, atât în meciurile obișnuite, cât și în playoff.
Pritchard face toate acestea de pe bancă, pentru că asta este: un jucător de rezervă. Este considerat standardul pentru rezerve, la doi ani după ce a câștigat trofeul pentru cel mai bun rezervă al anului. În realitate, poate fi titular în această ligă, cum a fost în sezonul trecut, când a jucat 50 de meciuri ca titular, după ce Jrue Holiday a plecat la Portland, iar Jayson Tatum și-a rupt tendonul lui Ahile. Totuși, el rămâne „tipul cu gesturi spectaculoase” (aruncările de la jumătatea terenului), tipul cu fundamentele solide (dribling-urile virale) sau jucătorul care a depășit ce i se cerea, ajungând să fie ales târziu în primul tur al draftului. Nu a arătat niciodată că arată ca un jucător de NBA, cu atât mai puțin ca o vedetă sau un titular al unei echipe grele din ligă.
„Are 1,85 m și e slab ca un șobolan ud”, spune asistentul Celticilor, Sam Cassell. Afirmația nu e chiar exactă, dar, într-un fel, e perfect potrivită.
Dacă acest star al izolărilor din afara normelor este un ucigaș, atunci este unul antrenat. De ani buni, Pritchard organizează antrenamente de vară aproape nebunești, care, pentru cei apropiați lui, amintesc de marii căpitani ai jocului cu un singur nume. Au loc în săli anonime și sunt doar cu cei care îndrăznesc să îl întâlnească și să îl apere la nivelul lui.
Celticii vor avea nevoie de fiecare picătură din asta. Și de el.
Între două ere
Boston s-a bazat mult pe serviciile lui Pritchard înainte de tot ce s-a întâmplat. Înainte ca sezonul de playoff de anul trecut să devină un dezastru, când Celticii au transformat un avantaj de 3-1 în seria cu Philadelphia într-o înfrângere în Meciul 7, care a stârnit greață. Înainte ca Jaylen Brown să fie trimis în vară, de-a dreptul, la Philadelphia.
Acum, dacă Celticii vor să își recâștige locul în fruntea Conferinței de Est, care a devenit și mai dură, au nevoie ca Pritchard să fie și mai rece.
„E ceva la o sală umedă”, spune Pritchard.
Este 6:45 dimineața, la mijlocul lunii iunie. Pritchard tocmai a intrat în sala umedă aleasă de el, la un liceu din sud-estul peninsulei Cape Cod. Ajunsese la școală cu zece minute mai devreme, dar a trebuit să aștepte afară până când antrenorul său, Michael Soares, a sunat un angajat ca să deschidă ușile duble încuiate.
Sala aceasta, ca majoritatea sălilor modeste pe care Pritchard le alege pentru antrenamentele de vară, nu are aer condiționat. Acum câțiva ani, un val de căldură a lovit West Linn, Oregon, orașul în care a crescut. Afară, termometrele au ajuns la 115 de grade Fahrenheit (aproximativ 46 de grade Celsius), iar în sala liceului său, unde își făcea antrenamentele, temperatura a urcat la 120 de grade Fahrenheit. Pritchard venise cu prosoape în plus, pentru că și mingea transpira.
Condițiile din Cape Cod sunt, în comparație, suportabile. Și, oricum, lui Pritchard îi plac condițiile dificile.
Tocmai pentru asta recrutează de ani buni jucători din divizia a II-a și a III-a, jucători străini și prieteni din orașul natal, pentru a-i aduce în sălile de liceu. Nu sunt o echipă dezordonată, dar nici profesioniști cu experiență, iar Pritchard consideră că asta îi face flămânzi. El le plătește benzina de la Boston până în Cape Cod sau biletele de avion, indiferent dacă vin din alt colț al țării sau de peste ocean, pentru că pot fi de încredere când vine vorba de apărare agresivă, individuală și nesfârșită.
Azi, ca de obicei, Pritchard face totul prin repetiție. Își împinge apărătorul, își creează spațiu, trage. Își învinge apărătorul, ajunge la locul lui, trage. Reacționează când apărătorul îl urmărește. Pătrunde spre coș pentru că apărătorul îl urmărește de prea departe.
După aproximativ 30 de minute, Bruce Saintilus, recent venit de la Clark University din divizia a III-a, unul dintre apărătorii lui Pritchard din vară, îl urmărește pe Pritchard. Crede că l-a împins într-un unghi prost. Dar Saintilus trece pe lângă coș, așa că nu vede Pritchard încercând o fentare stranie. Totuși, Saintilus își dă seama. Strigă spre Soares, sau poate spre zeii baschetului care l-au lăsat fără apărare: „Chiar a intrat?”
Și tot așa, aproape două ore, de trei ori pe săptămână, pe toată durata verii. Pritchard parcurge 150 de posesii în dansul lui elaborat pe teren: blocul, zona de la semicerc, celălalt semicerc, linia de trei puncte, colțul, aripa, sloturile din față, centrul, slotul opus. Joacă unu-contra-unu cu o echipă rotativă de apărători. Ei primesc pauze, el nu. Dacă Pritchard nu trage peste 60% în ziua respectivă, apărătorii lui mănâncă ca regii la Chipotle și apoi îi trimit lui nota de plată.
El consideră că e un preț mic pentru miile de șuturi pe care le primește pe parcursul verii, pentru ocazia de a se confrunta cu un singur om și de a încerca să-l învingă. Apoi repetă, din nou și din nou, și salvează totul în arhiva lui mentală. Există o limită pentru cât date de baschet poți analiza? Nu există.
„Abordarea mea e probabil puțin diferită”, recunoaște el.
Abordarea este, de fapt, asemănătoare cu cea a lui Kyrie Irving, dacă îl întrebi pe Dave Lewin, asistentul general manager al Celticilor.
Lewin și-a început cariera în Cleveland, în anturajul lui Irving. Dacă Lewin intra noaptea în sală, era aproape sigur că și Irving era acolo, jucând unu-contra-unu.
„Sunt evident diferiți”, spune el. „Dar în modul în care folosesc jocul unu-contra-unu ca formă de dezvoltare a abilităților, aceștia sunt cei doi jucători pe care i-am văzut cel mai mult făcând asta.”
Obsesia lui Pritchard a început devreme. Pe vremea liceului, se antrena la ClubSport, o sală din apropiere de West Linn. Nu era un exemplu fizic remarcabil. „Arăta neimpresionant”, spune cu blândețe antrenorul său de liceu, Eric Viuhkola. „Nu era ca și cum LeBron James ar fi intrat în sală.”
Totuși, a atras atenția unui alt frecventator al sălii. Steve Blake era aproape de finalul carierei sale de 13 ani în NBA, dar a legat o relație specială cu adolescentul. Întreaga vară dinaintea clasei a zecea, Blake îl lua cu mașina de trei ori pe săptămână, uneori de patru ori, ca să joace unu-contra-unu. Pritchard pierdea. Pierdea iar și iar, lucru care nu îi surprindea pe nimeni, în afară de el.
„M-a distrus”, spune el. „În fiecare zi.”
Și-a propus ca scop al vieții să-l învingă pe Blake până la finalul verii. („Delirant, nu?”, spune Brian Scalabrine, care a devenit cel mai iubit rezervă al Bostonului la începutul anilor 2000 și acum este analistul echipei la televiziune. „Să crezi că un puști de 15 ani se va întoarce și-l va bate pe un jucător din NBA.”)
Pritchard nu l-a învins niciodată, dar a ales mereu să se întoarcă pentru încă o rundă. Pentru că răspunsul lui, cel puțin în ce privește baschetul, a fost mereu: mai mult.
Tot în liceu, a venit odată la antrenamentul lui Viuhkola cu mâinile bandajate. Tatăl său, Terry, îi procurase două mingi cu greutate, ca să-și perfecționeze driblingul. Pritchard driblase cu ele atât de mult și atât de mult timp, încât i s-a jupuit pielea.
Dacă nu sângera, literal sau figurat, nu se antrena destul de tare. Cel puțin asta credea el.
Confortul devenise o formă proprie de disconfort.
Coechipierul său din liceu, Brooks DeBisschop, a observat odată cum Pritchard se contorsiona la birou, în timpul orei. Pritchard i-a explicat că era o ocazie bună să-și lucreze mobilitatea șoldurilor.
Tot așa, pauza de prânz era o ocazie bună pentru exerciții pliometrice. Pritchard participa deja la antrenamentele de dimineață și de după-amiază, așa că se întâlnea cu Terry la pista liceului, în singurul timp liber rămas. Justificarea lui era că citise că Russell Westbrook făcuse un salt uriaș între clasa a zecea și a unsprezecea și că trebuia doar să-și perfecționeze atletismul pentru a face același lucru.
Există, insistă Pritchard, o linie directă de la acele bătălii cu Blake, de la întinderile din timpul orelor și de la antrenamentele pliometrice din pauza de prânz până la obsesia lui actuală pentru jocul unu-contra-unu. Este cel mai nebun om de știință din NBA, iar aceste jocuri sunt un microscop. O ocazie de a-și pune jocul sub lupă și de a-l observa la nivel atomic.
În Meciul 5 din seria de anul trecut cu Sixers, la începutul reprizei a doua, Pritchard a pătruns puternic spre coș și apoi l-a driblat pe Joel Embiid. Un jucător cu 11 centimetri mai înalt și cu 34 de kilograme mai greu decât el. Pritchard și-a băgat umărul în centrul adversar, iar Embiid a fost împins înapoi cu vreo 1,5-2 metri.
„Îl împinge pe Joel Embiid din poziție ca să ajungă la un layup”, spune Scalabrine. „Probabil că LeBron nu l-ar fi împins pe Embiid din poziție ca să ajungă la un layup.”
Pritchard este puternic, dar dacă pare ciudat că se luptă așa cu Embiid, ca și cum ar încălca legile fizicii, asta se datorează faptului că nu le încalcă cu adevărat. Este doar un truc de iluzionist. Sau, mai exact, un truc al corpului.
„Oamenii spun mereu că Payton ar putea fi unul dintre cei mai puternici jucători raportat la greutate”, spune Soares. „Dar, de fapt, el doar știe să folosească corpurile celorlalți împotriva lor. Chiar știe când să folosească inerția, viteza sau direcția adversarului împotriva lui.”
Pritchard estimează că a testat asta de mii de ori, poate de zeci de mii. Împotriva jucătorilor europeni profesioniști și semiprofesioniști și a celor care sunt practic profesioniști în antrenamente. Ei îl apără, îi lasă spații, încearcă din nou și din nou, mai tare și mai tare, până când memoria mișcării se întipărește în mușchii lui.
Pentru că există ceva la o sală umedă, și el se întoarce mereu în acest laborator.
„Este o excepție absolută în ceea ce face”, spune Scalabrine. Ceea ce explică de ce experiența Pritchard are un aer aproape de vis febril. Este ilogic.
Iată un jucător de 1,85 m, slab ca un șobolan ud, care trăiește în zona de sub panou și apoi se face loc printre cei mai buni. Anul trecut, 57 de jucători au tras cel puțin 200 de șuturi din zona cheie (zona nerestricționată), iar Pritchard s-a clasat pe locul trei, cu 56% reușită, după Jokic și Kevin Durant.
Acest gardian care de obicei nu intră în primul cinci aproape mereu primește mingea la finalul posesiilor. A reușit 86 de coșuri cu patru secunde sau mai puțin rămase pe ceasul de atac în sezonul 2025-26, cu 12 mai multe decât Durant, următorul cel mai bun. Iar randamentul lui eficient la aceste șuturi, de 51,6%, a fost al doilea după cel al lui Jalen Brunson, de 51,7%, dintre jucătorii cu cel puțin 100 de încercări, conform ESPN Research.
Acest atacant de coș de statură mică pătrunde cu forță, nu cu viteză, iar singura întrebare potrivită este: Cum?
„Payton reușește să facă ceva ce nu ar trebui să fie posibil și se poate descurca astfel încât să nu doar supraviețuiască, ci și să prospere”, spune Scalabrine. „Și singurul lucru care poate fi subliniat este acesta: este un sălbatic, un sălbatic absolut, în felul în care muncește.”
Cu alte cuvinte, Pritchard nu este nici magician, nici miracol. Este mai degrabă un fanatic, spune Scalabrine. În vară, când se angajează să joace ore întregi unu-contra-unu. Și în sezon: după antrenamentele Celticilor, devine aproape un vânzător ambulant, dornic să-i convingă pe toți să joace cu el, surprinzător, unu-contra-unu.
„E ca un cățeluș pierdut”, spune Scalabrine. „«Ei, voi vreți să jucați unu-contra-unu? Vreți să jucați unu-contra-unu? Vrea cineva să joace unu-contra-unu?»”
Anul trecut, John Tonje tocmai ieșea din Auerbach Center, centrul de antrenament al Celticilor, după un antrenament de forță, gândindu-se deja la prânz. Apoi un asistent antrenor l-a chemat înapoi cu o misiune: „Vino să-l aperi pe Payton.”
Tonje, pe atunci rookie, era încântat că a fost chemat. „Asta va fi grozav”, și-a zis.
Apoi Pritchard a tras 17 șuturi la rând.
„Tipul nu a ratat”, spune Tonje. „A fost penibil.”
Nana Foulland, unul dintre antrenorii de dezvoltare ai jucătorilor Celticilor, a început să numere șuturile consecutive ale lui Pritchard. Tonje presa, apoi Pritchard găsea un unghi și trecea pe lângă el. Unu! Tonje încerca să-i taie drumul, dar Pritchard era deja la al doilea șut, apoi se oprea și trăgea un fadeaway contestat. Doi!
Antrenorul principal al Bostonului, Joe Mazzulla, s-a alăturat lui Foulland pentru spectacol. A stat cu brațele încrucișate, ceea ce, în cazul lui Mazzulla, înseamnă entuziasm, urmărind de la mijlocul terenului cum Pritchard își face treaba.
La un moment dat, Tonje a acceptat soarta. Dacă nu îl bloca pe Pritchard sau nu îi fura mingea, își dădea seama că șutul va intra.
„Acela a fost momentul meu de bun venit în ligă”, spune Tonje. „Pur și simplu nu se putea rata.”
Laboratorul de vară
Înapoi la liceul din Cape Cod, cămașa lui Pritchard, care era gri deschis când a sosit chiar după răsărit, este aproape neagră de transpirație după o oră.
Își ia o pauză rară, dar nu una adevărată. Acum este aplecat peste un laptop, alături de un alt antrenor, Rocky DeAndrade, și studiază filmările cu Brunson. Analizează criminalistic modul în care Brunson, care are 1,88 m, a devenit unul dintre cei mai buni din lume la câștigarea faulturilor.
Brunson tocmai a câștigat trofeul de MVP al Finalelor NBA, așa că mulți vor să semene cu el. Dar Pritchard, mic de statură, ingenios, dominant la izolări și acum fără Jaylen Brown, ar putea fi unic plasat să devină următorul Brunson. Sau cel puțin următorul apropiat de Brunson.
„Dacă va avea sezonul pe care credem că îl poate avea, poate fi perceput ca un salt uriaș”, spune Lewin. „Dar cred că îl vom vedea ca pe o continuare a lucrurilor pe care le-a făcut bine în trecut, când a avut ocazia. Dezvoltarea promițătoare a izolărilor și șuturile de la mijlocul distanței pe care le-a avut anul trecut, împreună cu succesul mai bun la șuturile de trei puncte pe care l-a avut la începutul carierei.”
Celticii vor avea nevoie de acel salt perceput sau de continuarea acelor lucruri, pentru că cineva va trebui să o ajute pe Tatum să umple golul lăsat de Brown. Paul George a intrat în echipă la 36 de ani și se află deja în declinul ofensiv, așa că, chiar dacă sarcina va fi împărțită, există mari șanse ca Pritchard să devină practic liderul acestui grup.
Deși primele rezultate din acest sezon (foarte) timpuriu au fost modeste, cei din jurul Celticilor sunt optimiști în privința capacității lui Pritchard de a face asta. „Cred că va avea peste 22 de puncte pe meci”, spune Scalabrine. La fel crede, se pare, și restul ligii.
În sondajul GM-ilor NBA din acest an, publicat în ajunul sezonului 2026-27, candidații pentru titlul de jucător revelație au inclus, previzibil, mulți jucători aleși în primii 10 la draft, aflați în pragul sezonului al doilea: Dylan Harper, Cooper Flagg, Collin Murray-Boyles. Și Pritchard, fost alegere din primul tur, pe locul 26, care acum intră în al șaptelea an.
Pentru Celtici, toate acestea sunt semnale încurajatoare.
„Am cerut de fiecare dată mai mult de la el”, spune Mazzulla. „Are capacitatea să își asume orice are nevoie echipa la un moment dat, știi?”
Așadar, desigur, nu e niciodată un moment greșit să te inspiri din Jalen Brunson. Doar că, pentru Pritchard și pentru Celtici, acum este momentul perfect. Și nu e ca și cum Celticii caută pe cineva care să devină cel mai bun jucător din lume. Îl au deja pe Tatum. Din fericire, pentru că și a fi aproape de nivelul lui Brunson este o sarcină grea.
Un lucru despre Pritchard este că iubește pe cei care se îndoiesc de el. Pe vremea liceului, avea un caiet al detractorilor săi, cu lista lungă a defectelor: prea scund, prea puțin atletic, prea lent, prea slab, atât de trist. Chiar și tatăl său a ajuns în caiet doar pentru că i-a sugerat lui Pritchard să ia în considerare câteva programe din Ivy League în timpul recrutării din liceu.
Chiar și acum, există un cercetător pe care Pritchard încă îl tachinează, pentru că odată a trimis un mesaj sumbru unuia dintre antrenorii lui de facultate, în timpul procesului de draft. „Nu cred că va fi un jucător NBA”, a scris el. „Poate un jucător bun în străinătate, în cel mai bun caz, ca un anume Kevin Pangos.” Fără supărare pentru Kevin Pangos, fost jucător remarcabil la Gonzaga și de două ori inclus în echipa de onoare a EuroLeague, spune Pritchard, dar el urmărea ceva mai mare.
Deci există oameni care nu cred că Pritchard are ce trebuie? Foarte bine. Chiar grozav, pentru că, dacă nu ar exista cineva care să declare că este o pierdere de vreme să urmărească ceva mai mare, să urmărească chiar și nivelul lui Brunson, el i-ar găsi oricum.
„Mereu există sceptici”, spune el. „Mereu există următorul pas despre care oamenii cred că nu îl poți atinge. Așa că îl cauți și îl găsești.”
În ultima zi din septembrie, cu Celticii în a doua zi a taberei de pregătire, Pritchard și Mazzulla se adună într-o discuție de doi oameni pe terenul de antrenament al echipei. Există multă gesticulație și, la un moment dat, Mazzulla îl lovește ușor cu cotul pe Pritchard, poate pentru a demonstra mai bine jocul pe care par să-l discute.
Totul pare foarte serios, pentru că Mazzulla este faimos pentru seriozitatea lui extremă, dar apoi se întâmplă ceva surprinzător. Mazzulla iese din personaj și izbucnește într-un zâmbet autentic.
Mazzulla… îl apreciază pe Pritchard. Mai mult, vrea să conteze pe el.
„Mereu voi paria pe Payton”, spune Mazzulla.
Nu a fost întotdeauna așa de armonios. Pe vremea când Mazzulla era încă asistent al Celticilor, îi plăcea să se murdărească pe teren și să joace 5 contra 5. Într-o zi, a ajuns să joace în echipa lui Pritchard. Jocul s-a încins, iar Mazzulla a devenit direct.
Nu îi faci pe ceilalți mai buni, i-a reproșat el lui Pritchard.
Pritchard s-a încruntat. Tot ce făcuse până atunci fusese să se epuizeze muncind. Dar tocmai această nevoie primară de a munci mai mult, de a rezista mai mult și chiar de a supraviețui mai mult a fost atât un punct forte, cât și o problemă.
Unul dintre foștii asistenți absolvenți ai lui Pritchard de la Oregon, Zack Gonzales, a observat cum Pritchard, ca student mai mare, încerca să frângă spiritul unui gardian boboc, zi după zi. „Scopul lui Payton în fiecare zi era să-l facă să plângă”, spune Gonzales. „Era ca și cum ar fi spus: «Îl omor.»”
Așadar, Mazzulla încerca să-i spună lui Pritchard că repeta istoria. Avea o viziune atât de îngustă de a-i depăși pe toți ceilalți, încât uita să îi aducă și pe ceilalți cu el.
Vârsta și experiența, împreună cu o scrisoare trimisă mai târziu de Mazzulla, cu un gest de împăcare, au tocit aceste muchii ascuțite. Pritchard are acum o abordare mai blândă. Momentul nu s-a potrivit, dar își dorise să îi găzduiască pe noii Celtici în tabăra sa de antrenament din Cape Cod. Și este mai puțin înclinat spre a ucide, deși John Tonje ar avea ceva de spus.
„Un pericol”, spune Mike Conley, care s-a alăturat Celticilor în acest sezon, la începutul taberei de pregătire. „Este un om absolut nebun când vine vorba de a-și îmbunătăți jocul.”
Este un pericol pentru că asta l-a adus aici, la toate aceste versiuni diferite ale lui Payton Pritchard: rezerva care uneori devine titular; zeul șuturilor de la distanță și zeul izolărilor cel mai neașteptat din ligă; noul deținător al unei prelungiri de contract de 44,2 milioane de dolari pe doi ani, care îl va ține Celtic până în 2030. Și o piesă de bază a ceea ce urmează.
„Nu pot să mă trezesc”, spune el, „și să fiu Wemby.”